Despre începuturile învăţământului neorganizat la satele care alcătuiesc astăzi comuna Găgești nu dispunem de informaţii, dar este clar că învăţătura de carte se facea pe lânga biserici şi mănăstiri unde preoţii, diaconii şi cântăreţii bisericeşti îi învăţau pe copiii sătenilor cititul, scrisul şi socotitul.
Locul de învăţătura era fie în incinta bisericii fie prispa propiei case, faptul că de învăţătura de carte a copiilor se ocupau mai mult cântăreţii bisericeşti a făcut ca numele profesiunii lor să fie identificat, sinonim cu acela de profesor, pe greceşte didascolos termen echivalent în româneşte cu cel de dascăl.
Aşa s-a ajuns la substituirea numelui de cântăreţ bisericesc cu cel de dascăl, cântăreţii bisericeşti de astăzi poarta un titlu nobil lăsat moştenire de înaintaşii lor in profesiune.
Epoca unirii, pe lângă alte mari noutăţi, a adus şi o nouă atitudine faţă de şcoală concretizată în Legea Instrucţiunii Publice care va asigura cadrul dezvoltării învăţământului românesc în deceniile următoare.
Legea prevedea că instrucţia elementară este obligatorie pentru toţi copiii de ambele sexe şi că în fiecare comună rurală se va înființa cel puţin o şcoală cu un învăţător.
Prin prezentarea succintă a unor aspecte ale activităţii de început al şcolii, concluzionăm că învăţătorul deşi era figura centrală a satului nu se bucura totuşi de preţuirea pe care o merita din partea autoritatilor locale şi judeţene de a-i creea condiţii de muncă şi existenţă normale şi nici sătenii nu au înteles de la început rostul învăţăturii, fiind doar obsedaţi de ideea că şcoala îi va lua copilul de la muncă. În contextul amplificării procesului de modernizare a României din ultimele decenii ale secolului 19 şi primul deceniul al secolului următor erau necesare măsuri administrative şi legislative, pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţământ care să fie pus de acord cu cerinţele dezvoltării societăţii.
Cel care va acţiona pentru reformarea învăţământului în calitate fie de director general în minister sau de ministru va fi Spiru Haret, care va opera shimbări în cele 3 componente ale activităţii şcolare, baza materială corp didactic număr de elevi. În anul 1896 se elaborează Legea asupra învăţământului Primar cunoscută sub numele de "Legea Poni" care prevedea obligativitatea şcolarizării 7-14 ani, înfiinţarea de şcoli unde erau minimum 40 de copii. In cătunile cu populatia şcolară cu această cifră se înfiinţau şcoli de cătun cu un ajutor de învăţător (era necalificat).
Legea mai prevedea organizarea cursurilor de adulţi şi crearea Casei Şcoalelor care avea rolul de a administra construcţia de şcoli primare noi, mai ales la sate şi înzestrarea lor cu material didactic şi mobilier. Spiru Haret mai are meritul că a contribuit prin legislaţie la creşterea prestigiului învăţătorului în lumea satului, transformându-l dintr-un funcţionar al statului în apostol al neamului, în acest scop a îmbunătăţit statutul socio-profesional al învăţătorului, a construit şcoli, a implicat prin legislaţie autorităţile locale în problemele şcolii, inclusiv în sistemul de amenzi date părinţilor care nu-şi trimiteau copiii la şcoală.
S-a mai oficializat şi generalizat activitatea extraşcolară a învăţătorului, care a căpătat un caracter de masă. Astfel, învăţătorii vor înfiinţa cursuri de adulţi, bănci populare, cercuri culturale şi cantine şcolare etc., toate având menirea de ridicare materială, cultural şi morală a satului românesc la bunăstarea şi conştientizarea ţăranului.
Conform Legii învăţământului din 1896, modificată în 1901, durata studiilor în şcolile primare rurale era de 5 ani, în fiecare şcoala rurală cu 1-2 învățători vor funcţiona toate cele 5 clase grupate în 3 divizii: divizia 1 cuprindea clasa I, divizia a II - a din clasa a II-a şi a III-a, iar divizia a III- a din clasa a IV şi a V-a.
Materiile de învăţământ în şcolile primare erau: instrucţia morală şi religiosă, catehismul şi rugăciunile, noţiuni de drept civic, citirea, scrierea, limba română, aritimetica practica şi noţiuni elementare de geometrie, noţiuni de istorie a românilor şi de geografie, noţiuni de ştiinţe naturale şi fizice de igienă, desenul, muzica vocală ,jocuri gimnastice, exerciţii militare şi pe cât posibil lucrul manual şi lucrări practice agricole. Se mai menționa că elevii vor susține examen de sfârşit de an.
Interesante sunt unele prevederi ale legii prin care se suspendau cursurile în zilele de sărbători religioase(12 zile)şi sărbători naţionale 4 zile.
Unirea din 1918 şi marele reforme economice sociale şi politice ce i-au urmat creiau un cadru mult mai prielnic procesului de culturalizare al maselor. Cercurile guvernante din perioada interbelică au înţeles necesitatea răspândirii ştiinţei de carte în rândul tuturor locuitorilor ţării ca o condiţie indispensabilă pentru progresul societăţii româneşti.
Pornind de la realitatea că o bună parte din locuitorii ţării erau lipsiti de cea mai elementară instrucţie, oamenii politici au stabilit ca principal ţel, răspândirea învăţământului de cultură generală în toate aşezările țării şi lupta contra analfabetismului. In acest scop s-a elaborat Legea pentru Învăţământului Primar al Statului (1924) numită şi Legea Angelescu (ministrul liberal de la acea vreme) care prelungea durata de studii de la 4 la 7 ani, prevăzându-se ca in termen de 5 ani toate şcolile să aibă 7 clase, astfel, toţi copiii de 7-16 ani împliniţi erau obligaţi să frecventeze şcoala stipulându-se amenzi şi chiar închisoare pentru părinţii care nu-şi trimiteau copiii la şcoala.
În primele 4 clase se predau aceleaşi materii anterior promulgării legii iar în următoarele 3 clase, numite cursuri complementare sau cursuri supraprimare, materiile de învăţământ sunt cele din primele 4 clase cu dezvoltările necesare corespunzătoare vârstei, dându-se în acelaşi timp o deosebită dezvoltare învăţământului practic utilitar.
Se mai prevedea ca la şcolile din comunele rurale, anul şcolar pentru aceste clase va dura cel puțin 5 luni de preferință iarna, iar în celelalte luni elevii vor fi aduşi prevăd cel puţin 6 ore pe săptămână. O prevedere din lege care pentru generaţiile de astăzi ar părea dificilă şi de neînţeles, era aceea ca, duminica şi în sărbatorile religioase, învăţătorul va duce la biserica elevii de aceiaşi confesiune pentru a asista la serviciul divin şi să formeze coruri bisericeşti.
(Fragment preluat din lucrarea "Scurt istoric al învăţământului din comuna Găgești" a domnului profesor de istorie şi director coordonator al şcolilor, Ioan Iacomi)
